In titlul original “Feast of love” este un film, asa cum scrie si pe coperta dvd-ului, despre “Povestea celor ce iubesc”.

Filmul este relativ nou (lansat in Romania in noiembrie 2007) care insa privit cu multa atentie este unul foarte, foarte profund.

Ca si subiect, citez o parte din descrierea de pe coperta dvd-ului: “O Adevarata oda adusa iubirii, acest film este o poveste minunata despre felurile in care ne schimbam atunci cand iubim. Profesorul Harry Stevenson (Morgan Freeman) este martorul acestor schimbari: manifestari iesite din comnum (cateoata triste, amunzante, sexy sau de-a dreptul nebunesti…)”

Distributia:

• Morgan Freeman
• Greg Kinnear
• Radha Mitchell
• Billy Burke
• Serma Blair
• Alexa Davalos
• Toby Hemingway
• Jane Alexander

Regia: Richard Benton – laureat al premiului Oscar

Va recomand cu mare caldura acest film.

Proaspat intors de la Lisabona, m-am gandit sa scriu si pe blog cateva cuvinte despre mica excursie. De povestit ar fi multe, mult prea multe pentru un singur post, asa ca pentru inceput o sa pun doar cateva poze din cele facute acolo, si promit sa revin cu un alt post in care o sa si povestesc cate ceva din experienta mea portugheza…

12►

Exista in lumea asta foarte multi manageri. Repet, oameni carora le creste sufletul (ca sa nu folosesc expresii mai dure sau mai urate) cand ti se prezinta ca fiind manageri. Ti se explica (de ei direct si/sau de cei care i-au angajat) cat de multa experienta au in spate, ce realizari remarcabile au avut si ce mare ‘asset‘ reprezinta ei pentru firma. Prima prezentare trece repede. Apoi aceleasi povesti si se tot repeta pana cand incepti sa ai senzatia ca … acesti oameni sunt niste mici dumnezei (cu ‘d’ mic intentionat!) a caror singura menire este de a salva firma/proiectul/departamentul care a fost binecuvantat cu aceasta noua achizitie.

Mai trece un pic de timp si … incep sa ‘intre in paine’. La inceput fac gafe (fara sa fiu rau, astea sunt oarecum de inteles la un loc nou de munca – nu stii foarte bine cu ce se mananca ce este acolo); timpul insa trece – iar aportul lor incepe sa se simta din ce in ce mai puternic: ti se solicita din ce in ce mai multe documente, participi la din ce in ce mai multe sedinte de stabilire a strategiilor, de planificare de resurse, de planuri sau de stabilire de prioritati.

Timpul trece in continuare. Sedintele si raportarile devin oarecum o obisnuinta. Problema insa incepe sa apara cand ti se cere sa-ti justifici timpul petrecut si, culmea, incepi sa constati ca, odata cu atata ordine, rigoare si planificare activitatea ta de fapt este din ce in ce mai slaba. Chiar cu pretul unor ore suplimentare, reusesti totusi sa explici ce si cum ai facut in ultima perioada (pe langa rapoarte, … ).

Ei bine, acum vine insa bomba: te intrebi (asta daca nu constati – cum mi s-a intamplat mie) ca salvatorii au o problema mare de tot cu justificarea activitatii lor daca tu nu le furnizezi documente. In plus, aceasta categorie de manageri, cea la care fac eu referire, mai are o problema MARE DE TOT: desi se pretind oameni tehnici, cu multa experienta in spate, constat cu durere in suflet ca de fapt nu prea stiu sa fac NIMIC.

Da, sunt foarte buni de gura, stiu sa vorbeasca, insa … cand vine vorba de a face ceva concret … pauza (sau, ca sa fiu mai dragut, “lipsa totala de inspiratie”).

Inchei acest post citand o celebra reclama (la Bergenbier parca): “prietenii stiu de ce!”.

Da, este adevarat. Am trecut la mersul pe bicicleta. Mi-am cumparat bicicleta cu ocazia summit-ului care a fost in Bucuresti. Din pacate in acea perioada a plouat destul de mult asa ca nu m-am putut bucura de atunci de aceasta activitate fizica. Apoi a urmat o perioada destul de lunga in care nu prea au fost zile in care sa nu ploua. Chiar daca m-am riscat intr-o zi sa plec cu bicicleta (initial neechipata cu aparatori de roti), este inutil de descris cat de curat am ajuns acasa.

Acum ca vremea s-a indreptat (de mai bine de 1 saptamana) am reinceput mersul pe bicicleta. Nu vreau sa fac apologia avantajelor de a face putina miscare, insa sincer sa fiu mie imi place mult. E adevarat ca traficul din Bucuresti nu este neaparat foarte adecvat pentru acest gen de activitate, si chiar daca au aparut si piste pentru biciclisti, in practica acestea sunt doar niste benzi colorate pe asfalt, pentru ca nimeni (pietoni, masini care parcheaza, …) nu le respecta. Poate in timp o sa creasca numarul de biciclisti si o sa aibe si ei “drepturi” civilizate in trafic. Pana atunci insa, ma descurc eu cumva.

A, si cel mai important: daca de multe ori cu masina fac cam 40 min – 1 ora pana la birou (depinde de ziua saptamanii), cu bicicleta fac in mod constant 25-30 min (depinde cat de tare dau la pedale) .

Aseara am vazut ce nu credeam ca o sa vad vreodata – un Bucuresti paralizat. M-am nascut si am crescut in Bucuresti, insa ce am vazut aseara pe strazi nu am vazut niciodata.

Dupa ce am plecat ieri de la servici am ajuns in conditii decente acasa. Traficul a fost oarecum normal (pentru Bucuresti). De acasa am vorbit cu niste prieteni sa trecem pe la ei (traseu: Cal. 13 Septembrie – Bd. Decebal). Ok, plecam de acasa si pana la Casa Poporului drumul a fost bun. De la Casa Poporului insa deja era totul blocat, i.e. tot bulevardul Unirii se vedea o mare de masini. Eu ma gandesc: “las’ c-o luam prin alta parte si o sa fie mai bine”. Am incercat sa o iau via piata Cosbuc si ma gandeam ca ies prin nou deschisul pasaj Marasesti. Teapa! Tot pasajul era plin de masini care stateau. Ok, ocolesc pasajul (o iau pe sus) – mai merg un pic si …. dau si eu in ambuteiaj. Decidem sa o luam pe stradute, prin spatele blocurilor.

Dupa o lunga serie de stanga-dreapta-stanga prin spatele blocurilor, realizez ca m-am inscris intr-un foarte frumos spirit de turma: adica nu aveam nici cea mai vaga idee unde sunt, iar in aceeasi situatie se aflau si celelalte masini din jurul meu. Ok, este imposibil sa nu ajungem undeva, deci ne continuam drumul – macar mergeam si nu stateam. In final reusesc sa ies pe Cal. Vitan undeva langa “Mr. Bricolaj”. Intersectia pe care o vad in fata – o mare de masini care claxona, insa nu se misca nimic. La un moment dat apare o masina de pompieri si o salvare. Ma ia cu fiori cand vad ca acestor masini, cu sirenele puse in functiune le-a luat aproximativ (fara exagerare, pe cuvant) 10 minute sa traverseze intersectia (distanta estimata: 150-200 metri). Eu reusesc sa intorc (dupa mai bine de 25 de minute) si sa o iau inapoi pe Calea Vitan (spre Mall), deoarece sa ies spre Dristor mi-era clar ca e imposibil.

Perfect, am intors si …. am stat. Si am stat asa alte 35-40 minute. Frumos este ca stateau si masini, si tramvaie. Nimic nu se misca – ba da, pardon, mai erau soferi care ieseau din masini si se plimbau in jurul lor trecandu-si nervosi cu mainile prin par – insa cum am constatat – nici asta nu ajuta prea mult, insa probabil ca macar aveau senzatia ca fac ceva.

Ca sa n-o mai lungesc, dupa un drum de 2 ore si 10 minute am reusit sa ajungem la destinatie. Mos Nicolae ne-a adus un super cadou.
Unde o sa ajungem oare cu traficul din Bucuresti de Craciun daca de acum se circula asa? Bucurestiul o sa devina un oras PARALIZAT, o mare CASA DE NEBUNI.

Si pentru a incheia apoteotic acest post, va spun ca astazi de dimineata am auzit la radio un anunt conform caruia astazi in jurul pranzului o sa fie inchise o gramada de artere (zona Foisorul de Foc, Pache Protopopescu, Mosilor ….) pentru ca are loc ceremonia dezvelirii bustului lui XYZ in parcul Izvorul Rece. Excelenta initiativa, n-am ce zice. Eu imi fac firma de inchiriat baloane cu aer cald (pentru transport persoane) – nu de alta dar helicopterele sunt scumpe. Si daca fac asta am spart piata!

Drum bun!